Vipera comună

Vipera berus

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Squamata
Familia: Columbridae

Vipera comună
Are lungimea de totală la femele 68 (excepţional până la 87) cm; masculii sunt mai mici, de 65 cm; 132-151 (obişnuit 144-149) gastrostege la masculi; 24-38 (obişnuit 28-33) urostege; A întreagă; 6-10 supralabiale, a 4-a sau a 4-a şi a 5-a sau rar a 3-a şi a 4-a aşezate sub ochi. Ochiul este înconjurat de 6-13 solzi, separat de supralabiale printr-un rând (rar două, var. bosniensis) de solzi; înaintea fiecărui ochi sunt câte două cantale (rar fuzionate). Botul este trunchiat sau uşor rotunjit; dorsal plat sau cu cant rostral foarte ridicat.

Masculii au spatele mai totdeauna cenuşiu (cenuşiu-albăstrui, verzui-albicios), cu o dungă neagră longitudinală sinuoasă sau un pronunţat zigzag ascuţit, slab distinct la indivizii cu coloraţie întunecată, absent sau redus la o dungă rectilinie pe şira spinării. Laturile corpului au pete întunecate, mai mult sau mai puţin rotunde. Capul este pătat mai mult sau mai puţin cu negru, iar către ceafă apare o pată unghiulară neagră. Ceafa este gălbuie. Abdomenul este cenuşiu, albăstrui sau negricios, mai mult sau mai puţin pătat cu alb, galben sau cafeniu cu pete negre. Vârful cozii e ventral gălbui la femele, dorsal cu un desen mai egal, mai întunecat, cafeniu, roşu până la cenuşiu-cafeniu, galben-cafeniu întunecat sau verde-măsliniu. Abdomenul este cenuşiu; vârful cozii e galben mai mult sau mai putin strălucitor. Dintre varietăţile de culoare, cea mai comună la noi este var. prester, neagră; puii sunt cenuşii la naştere şi către 2 ani devin negri.

Este mai mult nocturnă, cu modul de viaţă asemănător cu al Vipera ursinii. Pe vreme noroasă e foarte agresivă; muşcătura este uneori mortală. În captivitate refuză hrana şi cel mai des moare. Prima acuplare are loc primăvara, a doua toamna, dacă prima a fost timpurie. Femela naşte 5-20 pui în iulie-septembrie, care încep să vâneze imediat după naştere. Hibernează din noiembrie-decembrie. Este răspândită aproape în toată Paleartica, iar la noi, în tot lanţul carpatic şi în regiunea de dealuri.

Şarpele de apă

Natrix tessellata

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Squamata
Familia: Columbridae

Şarpele de apă
Are lungimea de 70-110 (rar 125) cm; 19 solzi dorsali; 162-190 gastrostege; 47-86 urostege; 8 (rar 7) supralabiale; 1+2 temporale; A dublă (1/1). Capul este îngust, ochii şi nările sunt situate mai mult sau mai puţin superior. Corpul este mai mult sau mai puţin gros, turtit lateral.

Culoarea este dorsal cafeniu deschis sau verde-măslinie, cu desene pătrate neclare mai întunecate şi cu linii înguste, verticale, gălbui pe laturile corpului. În regiunea occipitală, apare o pată triunghiulară mai întunecată. Ventral este gălbui sau roşcat. Coada este mai mult sau mai puţin cenuşie. Irisul şi limba sunt de culoare mai deschisă. Varietăţi de culoare mai puţine decât la N. natrix: var. flavescens, cu spatele alb-gălbui şi pete negre longitudinale, unite (câteodată) transversal pe spate; var. nigricens, cu corpul negricios sau negru, cu pete şterse; var. concolor, dorsal cafeniu uniform, iar ventral de fiecare parte cu câte o linie albă sau o dungă lată longitudinală gălbuie.

Trăieşte pe lângă ape, hrănindu-se aproape exclusiv cu peşti, mormoloci, broaşte verzi, broaşte râioase tinere, chiţcani. Se mişcă şi înoată foarte sprinten. Femelele depun ouăle departe de apă. Numărul, culoarea şi locul de depunere a ouălelor la fel ca la N. natrix. La noi este răspândit mai mult în Deltă; este cunoscut şi din Moldova

Şarpele de pădure

Elaphe longissima

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Squamata
Familia: Columbridae

Şarpele lui Esculap, şarpele de pădure
Are lungimea totală 130-170 cm, excepţional 2 m; 23 (rar 21) rânduri de squame, netede sau uşor carenate; 205-248 gastrostege, colţuroase lateral; A divizată (1/1); 60-91 urostege; 8 (rar 9) supralabiale, a 4-a şi a 5-a sau a 5-a şi a 6-a ating ochiul; 2+3 temporale; două postoculare. Corpul este foarte zvelt, cu musculatură puternică; ochii sunt potrivit de mari, cu pupila cafenie.

Coloraţia la adulţi dorsal cenuşiu-gălbuie, cafeniu-măslinie sau verde-negricioasă, uniformă sau cu mici linii sau puncte albe mai mult sau mai puţin numeroase, formând un desen în reţea. Uneori apare o dungă pe şira spinării sau două dorso-laterale roşietice sau gălbui şi 4 dungi cafenii-negre. Capul este galben-cafeniu; supralabialele sunt galben-verzui deschis cu o dungă verticală albăstruie între scutul al 4-lea şi al 5-lea. Ventral e colorat alb-gălbui sau uniform. Tinerii asemănători cu N. natrix, de care se deosebesc prin solzii netezi şi lucioşi şi o pată gălbuie cafenie în formă de A în regiunea occipitală. Dorsal cafenii-cenuşii cu pete întunecate, ce formează linii longitudinale. Ventral albi-gălbui-măsliniu, cu pete cenuşii deschis.

După coloraţie se disting următoarele varietăţi: var. deubeli, descrisă din Transilvania, cu spatele măsliniu, abdomenul cenuşiu-negricios, cu pete albe pe laturi, formând dungi longitudinale; var. flavescens, albicioasă, alb-verzuie sau galben-albicioasă, cu sau fără pete mici albe; pupila şi limba roşii; var. romana, cu 4 fâşii longitudinale întunecate pe fond măsliniu deschis; var. leprosus, destul de rară, cenuşie.

Trăieşte prin aceleaşi locuri ca şi Coluber, excepţional prin pădurile de brad. Se hrăneşte cu şoareci de câmp, pârşi, şopârle, cârtiţe, rareori cu păsărele şi ouăle lor. Iernează din octombrie până în aprilie-mai în galerii subterane, între stânci sau prin scorburi. Acuplarea are loc prin mai-iunie. Femela depune după câteva săptămâni câte 5-8 ouă, lunguieţe, albe, striate longitudinal. Clocirea durează aproape două luni. La noi, întâlnit de la şes până în zona montană, mai mult în Transilvania.

Şarpele de alun

Coronella austriaca

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Squamata
Familia: Columbridae

Şarpele de alun
Are lungimea totală 65-75 cm, din care coada 14-16 cm; 19 (foarte rar 21) rânduri de squame netede; 153-199 gastrostege; A divizată (1/1), rar întreagă; 7 (rar 8) supralabiale, a 3-a şi a 4-a sau a 4-a şi a 5-a ating ochiul; 2+2 sau 2+3 (foarte rar 1+2) temporale; 1 (rar 2) preoculare. Botul este mai mult sau mai putin proeminent. Rostralul este vizibil de sus, frontalul e alungit şi separat larg de preocular.

Coloraţia dorsală este la mascul galbenă sau roşie cafenie, iar la femelă cenuşie-cafenie până la măslinie. Ventral, la mascul este galbenă sau roşie-galbenă, posterior mai întunecată, uneori lăptos-murdară; la femelă, în general cenuşie, cu gâtul ceva mai deschis. De la nări sau de la ochi către colţurile gurii, apare o dungă cafenie întunecată, laterală, care se continuă puţin pe laturile gâtului. Pe ceafă o este pată mare, cafeniu întunecat, cu irizaţii albastre violete (după năpârlire), terminată uneori cu două dungi longitudinale, scurte. Dorsal apar două rânduri de de pete cafenii, de mărimea unui solz; adesea apar şi pe laturi. Ochii sunt mici, cu irisul cafeniu. Tinerii au pata de la ceafă neagră, cu irizaţii puternice, cu desene dorsale foarte clare, iar ventral roşu cărămiziu. După forma petelor de pe corp, se disting unele varietăţi de culoare: var. quadrilineata, cu 4 dungi longitudinale slab delimitate în continuarea petelor din regiunea cefei; var. leopardina, cu petele de pe spate uneori mai mari; var. fasciata, cu petele de pe spate contopite transversal; var. marginata, cu petele contopite longitudinal, rareori apar exemplare complet negre sau albicioase; var. immaculata, cenuşiu-cafenie, fără pete.

Trăieşte prin locuri calde şi uscate, însorite, mai rar prin locuri umede. Se hrăneşte cu cărăbuşi, şopârle mici, pui de şerpi şi mai rar cu şoareci de câmp şi păsărele. Iernarea începe prin septembrie-octombrie şi se termină prin martie-aprilie. Prima acuplare se produce prin aprilie-mai, iar a doua prin august. Specii ovovivipare, rar vivipare; femela depune prin august şi octombrie cate 2-15 pui. Se reproduce după 4 ani. Vara năpârleşte de 4 ori. După aspect este confundat cu vipera. Este neveninos, dar foarte agresiv. Trăieşte până la 8 ani. Este răspândit în toată Europa; la noi este o specie comună.

Broasca ţestoasă de apă

Emys orbicularis

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Cryptodira
Familia: Emydidae

Broasca ţestoasă de apă
Carapacea la mascul este de 14-17 cm, coada 6-9 cm; carapacea la femelă 14-18 cm, coada 6-8 cm. Carapacea la tineri e rotunjită, la adulţi eliptică, puţin mai lată posterior decât anterior (cu muchie vertebrală la tineri); plăcile sunt uneori divizate. Plastronul la femelă e plat, la mascul uşor scobit, format din 6+6 plăci (uneori divizate). Coada are solzi în verticil mai mult sau mai puţin proeminenţi. Carapacea la tineri este cafeniu-întunecat, pătată confuz, plastronul e negru-cafeniu, marginile cu pete gălbui. Picioarele şi coada sunt cafeniu întunecat, deasupra punctate cu gălbui, dedesubt galbene intens, cu pete întunecate. La adulţi, carapacea are fondul cafeniu-întunecat, cafeniu-roşiatic sau negru cu pete rotunde sau linii întrerupte galbene, mai mult sau mai puţin numeroase, dispuse în raze pe fiecare dintre plăci (var. europaea), iar plastronul galben deschis sau galben-roşcat, cafeniu sau aproape complet negru. Picioarele şi coada sunt negricioase, mai mult sau mai puţin pătate cu galben. Capul la mascul e deasupra cafeniu cu spirale negre, la femelă pătat cu galben. Irisul la mascul este albicios, la femelă gălbui.

Trăieşte în ape stătătoare, mâloase, şi în cele cu curs liniştit; înoată şi se scufundă foarte bine. Se hrăneşte cu viermi, insecte de apă, raci, scoici, mormoloci şi peştişori; în mod obişnuit mănâncă sub apă. Prin octombrie se retrage în mâlul de pe fundul sau marginea bălţilor, iazurilor, de unde reapare primăvara, prin februarie-martie, când are loc şi reproducerea (cel mai adesea sub apă), care se repetă toată vara. Femela depune prin mai-iunie, 4-16 ouă mai mult sau mai puţin cilindrice; clocirea durează, în funcţie de temperatura solului, 3-5 luni. Puii apar, cel mai adesea, în primăvara anului următor; masculii sunt capabili de reproducere după 12-13 ani, excepţional între 6 şi 8 ani; femelele devin mature după 15-20 ani. Se comportă bine în captivitate. Trăieşte 100-120 ani. În fauna ţării este destul de comună.

Şopârla de munte

Lacerta vivipara

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Squamata
Familia: Lacertidae

Şopârla de munte
Are lungimea totală la mascul 12-15 (rar 17) cm, din care coada 6-9 cm; femela până la 18 cm, din care coada 10 cm; 25-38 squame, obişnuit carenate, rar netede; 6-8 şiruri longitudinale de gastrostege; 5-15 pori femurali de fiecare parte. Nările, aşezate între 2-3 plăci, nu se ating de rostral. Prezintă un postnazal (foarte rar două). Un loreal anterior se atinge cu fronto-nazalul. Anterior subocularului, sunt 3-5 supralabiale, 2-4 temporale în contact cu parietalele. Occipitalul e mic, pliul gâtului uşor marcat sau absent. Sunt 12-22 granule între colier şi a treia pereche de plăci ale bărbiei, în linie dreaptă. Colierul e format din 7-12 solzi, cu marginea denticulată. Solzii spatelui sunt hexagonali sau ovali mai mult sau mai puţin imbricaţi, iar cei codali mari, dorsal puternic carenaţi şi ascuţiţi posterior. Coada e groasă, la mascul lăţită la bază.

Adulţii sunt cafeniu-cenuşii sau negricioşi, gălbui sau roşietici, cu pete mici, clare, care pot forma serii longitudinale sau desene întunecate. Masculii au frecvent cu o dungă neagră pe şira spinării şi o dungă laterală clară mărginită întunecat sau o bandă întunecată mărginită cu gălbui, portocaliu sau rumeniu. Femelele sunt pătate dorsal mult cu negru, galben sau portocaliu până la roşu-cafeniu; ventral, masculii sunt portocalii sau galben-şofranii mult pătaţi cu negru, iar femelele galbene sau portocalii şters sau uşor pătate cu negru. Puii, la naştere, au spatele cafeniu-negricios sau aproape negru, uniform sau cu pete gălbui, iar ventral cenuşiu întunecat; această coloraţie poate persista la adult. În mod excepţional se întâlnesc adulţi cu spatele complet cafeniu (var. carniolica) sau negru-cenuşiu (var. nigra).

Trăieşte în zona submontană şi montană a Carpaţilor, urcând până la 2300 m, prin pajişti şi păşuni alpine, preferând locurile umede şi slab încălzite. Se ascunde pe sub pietre, scoarţa copacilor, prin găuri, sub rădăcini. În funcţie de latitudinea şi altitudinea arealului pe care îl populează, reapare primăvara prin aprilie-mai; împerecherea are loc în mai-iunie. Se hrăneşte cu diferite insecte, păianjeni, râme, melci, omizi. Se reproduce prin ovoviviparitate în toiul verii. Împreună cu Vipera berus şi Rana temporaria urcă cel mai la nord în latitudine şi cel mai sus în altitudine.

Guşterul

Lacerta viridis

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Squamata
Familia: Lacertidae

Guşterul
Are lungimea totală de 30-40 cm, din care coada 20-26 cm; ptrzintă 26-32 serii transversale de gastrostege şi 11-21 pori femurali de fiecare parte. Placa anală e mărginită de două (rar 1) semicercuri de mici plăci; 4-7 supraciliare, normal 4 supraoculare, două plăci mari temporale. Occipitalul este mai scurt şi mai îngust decât interparietalul (uneori la fel de lat, alteori redus la o granulă sau chiar absent). Are un pliu la gât; gulerul are marginea posterioară denticulată, formată din 7-12 plăci. Solzii dorsali sunt carenaţi, egali mai mult sau mai puţin mari. Coada e cilindrică la mascul, lăţită la bază, mai lungă la femelă; gâtul la mascul este cafeniu.

Tinerii, dorsal, sunt cafenii sau cafenii-cenuşii, cu o bandă dorso-laterală albă sau galbenă şi sub ea un şir de puncte gălbui mai mult sau mai puţin distincte, care pot persista. Femelele, ventral, sunt albicioase. Masculii adulţi sunt verzi cu nuanţe până la albăstrui sau albastru, pe cap şi gât cu pete negre (var. punctata). Femelele adulte mai mult cenuşii cu diferite nuanţe până la cafeniu, cafeniu întunecat şi negru, de obicei cu două şiruri de pete mai albe (var. maculata) sau corespunzând cu dungile longitudinale de pe fiecare parte a trunchiului (var. bilineata), ce dispar treptat pe coadă. Alte femele pot fi verzui cu liniile egale şi cu dungile albe, adesea tivite cu negru; uneori pot fi verzi uniform (var. concolor).

Este destul de comun în ţara noastră; la munte poate ajunge până la 1700 m. Aleargă, se urcă şi sare foarte iute. Este vânat de nevăstuici, păsări sălbatice, şerpi şi pârşi. Iernează din noiembrie până în februarie-aprilie în crăpături de stânci, printre pietre, sub rădăcinile arborilor sau sub frunzar putred. Acuplarea are loc primăvara, iar prin mai-iunie, femela depune câte 6-12 ouă în nisip sau pământ moale, ponta putându-se repeta la câteva săptămâni. Clocirea variază, în funcţie de căldură şi umiditate, de la 2,5 la 3,5 luni. Puii dorsal cenuşii-verzi sau cafenii întunecat cu reflexe metalice, cu 4 dungi longitudinale, din care două dorso-laterale şi două discontinue pe flancuri. Ventral galbeni-verzui şters cu reflexe metalice. Se reproduc după 3 ani, rar după 2. Deşi în natură sunt foarte agresivi, în captivitate se îmblânzesc uşor. Trăiesc până la 10 ani.

Şopârla cenuşie

Lacerta agilis

Phylum: Chordata
Clasa: Reptilia
Ordinul: Squamata
Familia: Lacertidae

Şopârla cenuşie
Lungimea totală la masculi 20-23 cm, din care coada 13-15 cm; la femele 15-17 (rar 30) cm, coada 10-13 cm; au 10-17 pori femurali de fiecare parte, 6-8 şiruri longitudinale şi (24-29 la masculi, 27-31 la femele) gastrostege. Placa anală este întreagă sau divizată, mărginită de 1-2 semicercuri de solzi mari. Anterior subocularului are 8 labiale (rar 3 sau 5). Între supraoculare şi supraciliare nu sunt granule (rareori câteva). Două temporale superioare mari şi înalte, egale în lungime şi rar divizate; occipitalul mai scurt decât interparietala. Pliul gâtului este mai mult sau mai puţin vizibil. Gulerul e format din 7-12 plăci, cu marginea denticulată. Solzii dorsali (8-12 rânduri) sunt ovali sau hexagonali, suprapuşi, evident carenaţi, bine diferenţiaţi de solzii dorso-laterali. Solzii codali înguşti şi drepţi, mai mult sau mai puţin oblici pe laturi; cei superiori puternic carenaţi. Picioarele sunt scurte, se acoperă puţin, aduse pe lângă corp. Sexele sunt slab diferenţiate la exterior. Masculii adulţi sunt verzi-gălbui sau verde clar (în special în timpul reproducerii). Dorsal cenuşii-cafenii mai mult sau mai puţin întunecat, rar verzi; pe laturile corpului şi ventral pătaţi cu negru sau cu oceli mai clari; uneori spatele roşu-cărămiziu sau cafeniu-roşiatic fără pete.

Contrar numelui, este puţin agilă. Destul de comună, se întâlneşte pe lângă garduri şi tufişuri, prin vii, pe coastele ierboase ale dealurilor, prin pajişti, păduri defrişate, pe malurile ierboase ale bălţilor, de unde în caz de primejdie sare în apă. Se hrăneşte cu limaci, râme, muşte, omizi. Iernarea începe prin septembrie şi sfârşeşte în aprilie. Primăvara apar mai întâi tinerii, după o săptămână femelele şi apoi masculii. Acuplarea are loc prin mai. Femelele depun prin iunie 5-14 ouă albe-gălbui, mai mult cilindrice şi uşor trunchiate, lungi de 12-14 mm şi cu diametrul de 9-10 mm. Clocirea durează 40-60 zile, uneori şi 90 zile, dacă temperatura este defavorabilă. În timpul clocitului, ouăle cresc în volum, devin cenuşii, iar prin august septembrie ies puii. Masculii sunt apţi pentru reproducere după 2 ani, femelele după 3 ani. În munţi, pe versanţii sudici, urcă până aproape de 1300 m.

Broasca râioasă verde

Bufo viridis

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Bufonidae

Broasca râioasă verde
Are formă masivă, îndesată, lungime 7-10 cm; femela este ceva mai mare. Botul este scurt şi turtit, pupila este orizontală. Timpanul este vizibil, dar mult mai mic decât ochiul. Primul deget anterior e puţin mai lung decât al doilea. Degetele posterioare sunt palmate până la 1/2 sau 2/3. Spatele prezintă negi plaţi, neregulaţi, evident poroşi, răspândiţi neregulat, cei mai mari având vârful roşu. Paratoidele au formă de rinichi sau alte forme şi dimensiuni variate. Masculii au un sac vocal mare, care umflat depăşeşte ca volum capul. Orăcăie în cor, sunetul fiind greu de confundat, ca un tril neîntrerupt. În perioada de reproducere, la masculi apar calozităţi nupţiale pe primele trei degete ale membrului anterior.

Masculul are pete verzui deschis pe fond întunecat; la femele apar pete întunecate pe fond deschis. Uneori spatele are o linie vertebrală galbenă, ventral alb-uniform sau cu pete negre.

Se reproduce în orice ochi de apă, permanent sau temporar, inclusiv ape salmastre. Reproducerea durează de la sfârşitul lui martie până în iunie. Specie cu activitate nocturnă, doar juvenilii fiind activi şi în timpul zilei. Are un mare potenţial de dispersie, efectuând migraţii la distanţe mari, în special indivizii tineri. Este mai acvatică decât Bufo bufo, ceva mai sprintenă, sare şi se caţără cu agilitate.
Poate fi frecvent observată în zonelel rurale vânând insecte noaptea în jurul stâlpilor pentru iluminat. Iernează pe sub muşchi, în tufişuri, sub pietre. Specie euritropă, este prezent aproape pretutindeni, fiind rezistentă la uscăciune, apă salmastră şi poluare. Astfel, populează cu succes zonele stepice secetoase (Dobrogea şi Bărăganul) şi este frecvent găsită pe malul mării şi al lacurilor sărate. Prezentă în majoritatea localităţilor sau în jurul acestora. Este găsită la altitudini cuprinse între 0-1700 m. Este o specie termofilă, de aceea la altitudini peste 1000 m este mult mai rară.

Broasca râioasă brună

Bufo bufo

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Bufonidae

Broasca râioasă brună
Are formă masivă, îndesată, de dimensiuni mari, femela până la 15 cm, masculul mult mai mic. Capul este puternic lăţit, botul scurt şi rotund. Timpanul este mic, rotund, uneori neevident. Pupila este orizontală. Spatele are negi numeroşi, mari uneori spinoşi. Paratoidele sunt foarte proeminente, uşor oblice. Abdomenul are aspect granulos. Masculul nu are saci vocali, orăcăie încet şi de aceea este rar auzit. În timpul reproducerii, apar calozităţi nupţiale, negre, pe cele 3 degete anterioare şi pe tuberculul carpian. Dorsal e măslinie, cenuşie sau uşor cafenie, cu sau fără pete şi marmorări roşietice sau întunecate. Ventral e albicioasă, albăstruie sau cenuşie mai mult sau mai puţin pătată cu negru.

Mai tot timpul anului este terestră, crepusculară-nocturnă, preferând locurile umede. Ziua stă ascunsă, de obicei în acelaşi loc, ieşind seara după hrană. Juvenilii sunt activi şi în timpul zilei. Nu are mulţi prădători, datorită toxicităţii tegumentului. Se deplasează greoi, spre deosebire de celelalte anure, sare doar în caz de pericol, în rest mergând pe cele patru membre. Hibernează pe uscat.

Reproducerea are loc prin martie-aprilie în băltoace, iazuri, şanţuri cu apă. Preferă pentru reproducere bălţile mari, chiar bălţi permanente. Masculii intră primii în apă. Este destul de rezistentă la uscăciune, deşi preferă zonele cu umiditate mai ridicată.

În România este răspândită pretutindeni, deşi prezenţa ei în zonele de şes este sporadică. Este prezentă de la nivelul mării (în Delta Dunării) până la 1800 m altitudine. Foarte rezistentă la frig, apare la altitudini mari unde doar Rana temporaria mai este prezentă.

Este vulnerabilă, în special în zonele de şes. Datorită migraţiilor sincrone şi a modului greoi de deplasare unele populaţii pot fi decimate de către traficul auto.

Brotăcelul

Hyla arborea

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Hylidae

Brotăcel, buratec, răcănel
Are forma elegantă şi zveltă, de dimensiuni mici, lungimea la adult fiind 4-5 cm. Capul mai lat decât lung, botul scurt, rotunjit, ochii laterali, timpanul foarte vizibil. Dinţii vomerieni pe două grupe mici transversale sau uşor oblice, între choane. Membrele sunt lungi, cu discuri adezive caracteristice la vârful degetelor. Degetele anterioare sunt uşor palmate la bază, primul mai scurt decât al doilea; cele posterioare palmate până la 1/2 sau 2/3. Pe marginea internă a tarsului au un pliu distinct. Pielea e netedă, strălucitoare dorsal, granuloasă ventral (în afară de gât la mascul). Palma are tuberculi netezi, moi rotunjiţi. Masculul are un sac vocal mare, brun-gălbui, sub gât; când este gol pare un pliu al pielii; umflat apare mai mare decât capul. Orăcăitul este extrem de zgomotos, caracteristic, putându-se auzi la distanţă mare. Masculii nu au calozităţi nupţiale, dar în perioada de reproducere la baza degetului intern apar granule cornoase mici incolore.

Culoarea variază după mediu: dorsal verde deschis, galben, albăstrui-cenuşiu sau negru, uniform sau cu pete întunecate. O dungă neagră sau cafenie porneşte de la ochi, până la baza femurului, în regiunea lombară formează o buclă îndreptată în sus. Gâtul la femelă e cenuşiu-violet, la mascul cafeniu-auriu. Abdomenul este alb, degetele sunt galbene sau roz.

Este singura specie de broască arboricolă din fauna noastră. Este activă în special noaptea. Datorită coloritului ei de protecţie nu se adăposteşte, ziua stând la soare pe vegetaţie. În majoritatea timpului stă căţărată pe plante, putând urca la câţiva metri de la sol. Către iarnă se ascunde sub tufişuri, sub muşchi la marginea apelor sau chiar în apă. Specie foarte rezistentă la frig şi uscăciune. Poate face salturi mari prin aer. Se hrăneşte cu insecte zburătoare, în special muşte, pe care le prinde cu limba sa lipicioasă. Are mulţi duşmani printre păsări şi şerpi.

Specia este vulnerabilă, fiind destul de sensibilă la poluare şi uscăciune. Necesită măsuri locale de protecţie. În România este prezentă pretutindeni, cu excepţia zonei de munte.

Broasca de pământ

Pelobates fuscus

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Pelobatidae

Broasca de pământ, broasca gheboasă
Are corpul îndesat, de dimensiuni medii, lungimea 4-6 (rar 8) cm. Masculul e mai mic decât femela. Regiunea fronto-parietală este foarte convexă, capul fiind mai lat decât lung, cu o protuberanţă caracteristică, bombată în spatele ochilor; arcada postorbitală e neosificată. Pupila este verticală; noaptea este rotundă la lumină revenind la forma iniţială. Timpanul este neclar. Dinţii vomerieni în două şiruri, între choane, aşezaţi transversal cu un spaţiu clar. Pielea aderă pe craniu, botul este rotunjit, tegumentul este neted. Membrele posterioare sunt relativ scurte şi robuste. Degetele posterioare sunt aproape în întregime palmate; toate degetele au vârfuri ascuţite. Masculii nu au saci vocali şi perniţe copulatorii, au în schimb excrescenţe incolore şi granuloase pe antebraţ şi degetele anterioare şi o glandă mare pe faţa superioară a braţului. Caracteristică este dezvoltarea tubercului metatarsian intern, care este foarte mare, comprimat, ca o lopată. Acesta este folosit pentru a se îngropa în sol.

Spatele este cafeniu deschis, cenuşiu, alb sau gălbui cu pete roşcate mai mult sau mai puţin mari, cu benzi lungitudinale late, roşcate sau verzi-măslinii de o parte şi alta a şirei spinării. Ventral alb-murdar, nepătat sau cu pete şi puncte cafenii. Glandele cu venin ale pielii sunt roşii, de 2-3 mm.

Sunt animale strict nocturne cu excepţia perioadei de reproducere. Noaptea ies în general după ora 22. În timpul zilei şi în perioadele de secetă se îngroapă în sol la adâncimi mari, săpând aproape vertical cu ajutorul tuberculului metatarsal. Plămânii umpluţi cu aer permit dizlocarea unui volum mare de sol. Reproducerea în martie-aprilie, realizând aglomerări mari de indivizi. Preferă bălţile mari şi adânci.

Este o specie vulnerabilă, datorită cerinţelor specifice de habitat. Este prezentă doar în zone cu soluri nisipoase sau argiloase, afânate, în care se poate îngropa uşor. Urcă până la altitudinea de 500 m. În România este prezentă pretutindeni în zonele de şes şi deal unde găseşte condiţii favorabile.

Buhaiul de baltă

Bombina variegata

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Discoglossidae

Buhaiul de baltă cu burta galbenă
Are corpul de dimensiuni mici, lungimea 4-5 cm. Corpul este aplatizat, capul mare, mai lat decât lung, botul rotunjit. Pupila e triunghiulară sau în formă de inimă. Cuta gulară este slab conturată. Negii de pe partea dorsală, la masculi, au un spin cornos negru puternic, înconjurat de numeroşi spini mici şi ascuţiţi. Negii nu sunt grupaţi sau dispuşi simetric. Pielea pe abdomen aproape netedă. Pori mici, izolaţi, răspândiţi şi pe partea inferioară a membrelor şi foarte numeroşi pe talpa piciorului. Secreţia glandulară este extrem de toxică. Masculii se deosebesc de femele printr-o formă mai zveltă a corpului. Calozităţile nupţiale sunt bine dezvoltate şi prezente aproape toată vara, vizibile şi pe perioada hibernării. Nu posedă sac vocal.

Spatele este cafeniu-pământiu sau cenuşiu, gălbui sau măsliniu mai mult sau mai puţin amestecat cu negru. Uneori apar indivizi parţial sau total verzi. Ventral marmorat, albastru-cenuşiu până la negricios cu câmpuri galbene, cu sau fără puncte albe. Coloritul este foarte intens, fiind folosit ca mijloc de avertizare asupra toxicităţii. Lateralele sunt cenuşiu-albăstrui, vârfurile degetelor sunt galbene. Mormolocii au abdomenul cenuşiu-albăstrui, împestriţat cu puncte mari, negre-albăstrui. Palmele şi tălpile sunt galbene sau portocalii.

Este o specie cu activitate atât diurnă cât şi nocturnă, preponderent acvatică, euritropă. Este sociabilă, foarte mulţi indivizi de vârste diferite putând convieţui în bălţi mici. Hrana constă din insecte, viermi, moluşte mici, terestre şi acvatice. Trăieşte de preferinţă în smârcuri, în ape stătătoare, apărând pe maluri dimineaţa şi către seară. Prin octombrie-noiembrie se ascund în nămol sau se îngroapă în pământ, pentru iernare. Este o specie rezistentă şi longevivă, iar secreţia toxică a glandelor dorsale o protejează foarte bine de eventualii prădători. Este întâlnită aproape pretutindeni unde găseşte un minim de umiditate, de la 150 m până la aproape 2000 m altitudine. În România este prezentă pretutindeni în zona de deal şi munte, mai frecvent în Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei.

Broasca roşie de munte

Rana temporaria

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Ranidae

Broasca roşie de munte
Are corpul este robust, masiv, cu lungimea 10-15 cm. Capul e mai mult lat decât lung. Botul este obtuz, rotunjit. Dinţii vomerieni dispuşi în două grupe oblice mici, la nivelul sau înapoia marginii posterioare a choanelor. Timpanul este distinct, depărtat de ochi şi mai mic decât acesta. Membrele posterioare sunt scurte; atunci când piciorul posterior este întins înainte, articulaţia tibio tarsală atinge timpanul sau nara, nedepăşind vârful botului. Muchiile dorso-laterale sunt bine dezvoltate şi relativ apropiate. Degetele posterioare au palmură în întregime sau 2/3. Tuberculul metatarsian intern e mic, cel extern e abia evident la baza degetului al 4-lea posterior sau inexistent. Pielea spatelui este netedă sau uşor verucoasă dorsal. Masculul are 2 saci vocali interni. În perioada reproducerii, pe faţa internă a degetului gros are perniţe negre, spinoase.

Dorsal cenuşiu-albicioasă, galbenă, cafenie, roşiatică, rareori verzuie, cu pete cafenii închis sau negre. Ventral albă, galbenă aprins sau portocalie, mai mult sau mai puţin pătată cu cafeniu-cenuşiu sau roşiatic, portocaliu sau trandafiriu cu puncte cenuşii. În perioada de reproducere masculii pot căpăta nuanţe albastre dorsal, datorită acumulărilor de limfă, similar cu masculii de Rana arvalis.

Este o specie predominant terestră, foarte rezistentă la temperaturi scăzute. Indivizii pot începe migraţia de primăvară chiar pe zăpadă iar reproducerea poate avea loc înainte de topirea completă a crustei de gheaţă. Este crepuscular-nocturnă, ziua fiind activă doar în timpul sau după ploaie. Se hrăneşte cu viermi, omizi, moluşte, insecte, vânând mai mult către seară, ferindu-se de căldură. Iernează înfundându-se în mâl şi numai rareori pe sub pietre sau ierburi. Trăieşte în păduri şi păşuni, la altitudini cuprinse între 200 până la 2000 m. Practic poate fi găsită în orice habitat cu umiditate suficient de mare pentru ai asigura supravieţuirea. Se reproduce în bălţi mari, temporare sau permanente. Specia este vulnerabilă. Necesită protecţie în special în perioada de reproducere când adulţii se adună de pe suprafeţe mari în bălţile de reproducere.

Broasca de mlaştină

Rana arvalis

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Ranidae

Broasca de mlaştină, broasca cafenie
Are dimensiuni medii, cu lungimea 5-8 cm. Corpul e scurt, bondoc, cu picioare relativ scurte. Botul este ascuţit iar pupila orizontală. Dinţii vomerieni în două grupe ovale sau serii oblice. Timpanul este vizibil, depărtat de ochi. Tuberculii subarticulari la degete sunt mai mult sau mai puţin proeminenţi. Tuberculul metatarsal intern este dezvoltat, comprimat şi dur, cu o creastă mediană longitudianală; cel extern lipseşte. Pielea e netedă sau în parte cu negi, adesea dispuşi în formă de lanţ de fiecare parte a regiunii vertebrale şi între umeri. Muchiile dorso-laterale sunt foarte bine dezvoltate. Picioarele anterioare sunt puternice, cele posterioare cu palmura mai dezvoltată la mascul. Când piciorul posterior este întins înainte, articulaţia tibio-tarsală ajunge la nivelul ochiului putând depăşi vârful botului. Partea internă a degetului gros anterior are o rugozitate negricioasă.

Dorsal de la galben strălucitor la cenuşiu sau cafeniu-roşiatic pătat, punctat sau liniat mai mult sau mai puţin întunecat, adesea cu pete mari sau marmorări laterale. Totdeauna au o pată temporală mare de la umăr către vârful botului. Pliurile dorso-laterale sunt mai deschise decât fondul, albicioase, gălbui, roz sau cenuşii. Deseori au o dungă vertebrală lată, mai deschisă (alb-gălbuie), de la bot la anus, mărginită de două linii întunecate, marcate uneori cu pete. Ventral alb-curat; gâtul şi pieptul rareori cu pete cafenii, cenuşii sau roşii. În perioada reproducerii, masculii sunt albaştrii-azur.

Deşi trăieşte în zone foarte umede, este preponderent terestră, intrând în apă doar în perioada de reproducere. Este activă mai mult noaptea, cu excepţia juvenililor. Are mişcări iuţi şi face sărituri scurte, deplasându-se foarte repede. Este foarte selectivă, ocupând doar anumite habitate chiar dintre cele prielnice. În locurile unde se găseşte este însă foarte abundentă. Uneori o întreagă populaţie de sute sau mii de indivizi este cantonată pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi. Iernează fie pe fundul apelor, fie pe uscat. În România are un areal insular în jumătatea de nord a ţării.

Broasca roşie de pădure

Rana dalmatina

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Ranidae

Broasca roşie de pădure, broasca săritoare
Are o formă zveltă, elegantă, de dimensiuni medii, lungimea 5-7 cm, masculul mai mic. Corpul e alungit, capul e prelung, botul ascuţit, pupila orizontală. Timpanul este mare şi foarte clar conturat, situat în spatele şi sub nivelul ochiului, mai mic decât acesta. Dinţii vomerieni în două şiruri oblice. Când piciorul posterior este întins înainte, articulaţia tibio-tarsală depăşeşte vârful botului. Toate degetele au tuberculi subarcticulari mari, foarte proeminenţi. Tuberculul metatarsian intern e pronunţat. Pielea e netedă sau cu glande mici turtite. Muchiile dorso-laterale sunt înguste, bine dezvoltate. Masculul nu are saci rezonatori. La baza degetului gros anterior, apare un tubercul rotunjit sau înlocuit cu o mică pată albă; perniţa copulatoare de la acest deget, în perioada reproducerii, are rugozităţi cenuşii. Membrele anterioare sunt mai puternice la masculi.

Culoarea variază puţin şi este destul de uniform, specia confundându-se adesea cu Rana temporaria. Dorsal galben-cenuşiu, galben-cărămiziu până la brun-închis, uniform sau stropit cu mici puncte negre. Muchiile dorso-laterale sunt colorate mai deschis. Pe membrele posterioare sunt prezente dungi late, transversale, mai închise la culoare. Ventral, coloritul este alb uniform, cu excepţia guşei şi a pieptului care uneori sunt colorate pe margini.

Este o specie terestră, indivizii fiind foarte agili, capabili de sărituri lungi, uneori peste 2 m. Este activă atât ziua cât şi noaptea. Ziua se ascunde pe sub frunzele moarte. Se hrăneşte cu insecte. Sexele iernează separat (femelele în frunzişul mort, masculii pe fundul apelor) din octombrie până în februarie-martie. Se reproduce foarte devreme începând cu sfârşitul lui februarie până în aprilie. Trăieşte în zone împădurite sau mlaştini, la altitudini cuprinse între 0-900 m. În general este prezentă doar în zone cu umiditate mare şi este mai rară în apropierea terenurilor agricole.

Tritonul comun

Triturus vulgaris

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Urodela
Familia: Salamandridae

Tritonul comun
Este cea mai mică specie de triton, cu lungimea totală de 6-11 cm. Corpul este zvelt, înălţimea trunchiului depăşind întotdeauna lăţimea. Capul e turtit, mai lung decât lat. Limba este mică şi liberă pe laturi. Dinţii vomero-palatini sunt dispuşi în două şiruri depărtate posterior, apropiate anterior, formând un "Y" răsturnat, care începe la nivelul nărilor interne. Buzele sunt dezvoltate, mai ales la femele în timpul reproducerii. Botul e brăzdat deasupra cu 3 şanţuri longitudinale. Coada este mai lungă sau cel puţin egală cu restul corpului şi se termină cu un vârf ascuţit, fără filament caudal. În perioada reproducerii, masculul are o creastă dorsală mai mult sau mai puţin lată, ondulată, continuă de la ceafă până în capătul cozii (fără şa). Femela are la baza cozii o creastă joasă rectilinie ca o dungă, care se continuă pe coadă. Degetele sunt late, turtite. La mascul, în timpul reproducerii, coada e foarte comprimată, cu creasta dorsală uşor ondulată. Pielea este totdeauna netedă.

Spatele, la mascul, e cafeniu deschis sau verde-măsliniu deschis, cu pete mici sau punctiforme, uneori dese şi apropiate, formând o fâşie longitudinală. Ventral, masculul şi puii sunt galbeni, alburii sau roz cu o zonă mediană portocalie sau roşie cu pete mari negre; la femelă, pete foarte mici formează o linie longitudinală de fiecare parte a abdomenului. Capul, la mascul, are 5 linii longitudinale negre. Gâtul e alb-auriu, cu pete mari, negre. Muchia inferioară a cozii e portocalie sau galbenă la mascul, în timpul reproducerii, roşie cu tivuri albastre-negricioase şi întrerupte de dungi negre verticale. Femela, dorsal e galben-cafeniu sau cenuşiu-cafeniu, de fiecare parte a corpului cu câte o dungă longitudinală lată întunecată cu aspect crestat. Abdomenul are o zonă mediană portocalie mai mult sau mai puţin întunecată, cel mai adesea fără pete. Umflătura cloacală şi muchia inferioară a cozii sunt portocalii sau galbene. Se semnalează uneori cazuri de albinism.

Apare cel mai timpuriu primăvara, intră foarte devreme în apă, din februarie chiar, întâi masculii, apoi femelele. Perioada de reproducere durează până în aprilie-mai; femela depune peste 700 de ouă. Adulţii părăsesc repede mediul acvatic. În lacurile şi bălţile din zona de deal şi munte ciclul este mult decalat.

Tritonul cu creastă

Triturus cristatus

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Urodela
Familia: Salamandridae

Tritonul cu creastă
Este cea mai mare specie de triton din România. Masculul are 13-14 cm, femela 16-18 cm. Corpul este robust, oval în secţiune, capul puţin mai lung decât lat, botul rotunjit, fără şanţuri longitudinale. Lungimea cozii este mai mică sau egală cu a corpului. Cuta gulară este prezentă. În timpul reproducerii, femela are un şanţ longitudinal dorsal, iar masculul o creastă dorsală înaltă, zimţată, întreruptă brusc printr-o şa la baza cozii; coada e turtită lateral, cu o muchie superioară şi una inferioară. Pielea este mai mult sau mai puţin aspră, capul şi parotidele au pori evidenţi, pliul gâtului clar distinct. Dinţii vomero-palatini sunt pe două rânduri paralele, foarte rar uniţi. Când se întind membrele de-a lungul corpului degetele se ating.

Masculii au o coloraţie vie, specifică: dorsal cafenie-măslinie sau cafenie până la negricioasă, cu pete de un negru intens. Capul, în timpul reproducerii, e negru cu alb. Irisul e auriu, pătat închis, cu margine aurie în jurul pupilei. Laturile corpului şi gâtul sunt negre, punctate cu alb şi cafeniu-roşu. Abdomenul e roşu-gălbui, pătat cu negru. Degetele sunt gălbui întunecat, inelate cu negru. Umflătura cloacală e negricioasă. Laturile cozii au benzi longitudinale albăstrui-argintii, mai clare în timpul rutului. Femelele au aceiaşi coloraţie, dar fără creastă dorsală; muchiile cozii sunt înguste şi fără benzi longitudinale pe laturi, iar cloaca şi muchia inferioară a cozii sunt galben-portocaliu, fără pete. De obicei, pe mijlocul spatelui, au o linie longitudinală galbenă, evidentă şi la tineri. La masculi, cloaca este umflată şi neagră. La femele cloaca nu este umflată, iar deschiderea cloacală este colorată în galben.

Pe uscat poate fi găsit în vecinătatea apei. În pofida dimensiunilor mari, se deplasează repede, atât în mediul acvatic cât şi în cel terestru. Este o specie predominat acvatică, preferând ape stagnante mari, cu vegetaţie palustră. Deseori poate fi întâlnită în bazine artificiale (locuri de adăpat, iazuri, piscine). Este întâlnit la altitudini cuprinse între 100-1000 m. În România este răspândit aproape pretutindeni. Lipseşte din Dobrogea şi lunca Dunării unde este înlocuit de Triturus dobrogicus.

Tritonul carpatic

Triturus montandoni

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Urodela
Familia: Salamandridae

Tritonul carpatic
Masculul are 17 cm, femela 10 cm. Capul e foarte turtit dorso-ventral, mai lung decât lat. Botul e rotunjit, cu trei şanţuri longitudinale. Irisul e cafeniu închis, pătat cu galben-auriu şi roşu-arămiu. Limba e mare, mobilă, uşor protractilă şi liberă posterior. Degetele sunt scurte şi turtite, la mascul cele posterioare cu câte un tiv de piele mai mult sau mai puţin îngust. Coada este puternic comprimată, terminându-se printr-un vârf filiform, pe care se continuă foarte îngust muchiile, dorsală şi ventrală, ale cozii. Coada este mai lungă decât corpul. Orificiul cloacal e longitudinal la mascul, la femelă e conic şi circular, cu aspect de rozetă. Paratoidelesunt clare. Spatele e neted sau cu rugozităţi fine; ventrul e neted. Dinţii vomero-palatini în două şiruri apropiate anterior şi depărtate posterior, formând un "Y" răsturnat. Femela se aseamănă cu cea de Tr. Alpestris, dar ceva mai mare şi mai rotunjită decât masculul. Masculul în perioada reproducerii are câte o muchie longitudinală pe laturi, spatele având aspect mai mult sau mai puţin plat.

Culoarea, primăvara, la mascul, e verzuie-galbenă-pământie pe spate, mai târziu gălbui-cafenie, pe laturile capului, trunchiului şi cozii cu câte o dungă longitudinală cafenie închis, ventral gălbuie deschis fără pete. Vârful cozii, pe partea inferioară, e galben-portocaliu, cu pete mari, negricioase, deasupra cu o dungă albă-albăstruie. Cloaca e galben-portocalie, umflătura cloacală e neagră-cenuşie, ca şi talpa membrelor posterioare. Femela are dungile laterale cafenii şi mai late decât la mascul. Către sfârşitul lunii iunie, adulţii părăsesc apa şi capătă o coloraţie roşiatică sau galbenă-cafenie deschis, iar dungile laterale ies bine în evidenţă.

Este o specie montană, nepretenţioasă pentru reproducere la calitatea apei, dar puţin rezistentă la căldură. Tolerează relativ bine ape poluate, deşi preferă ape limpezi, reci, cu pH acid. Adulţii sunt preponderent tereştrii. Spre sfârşitul lunii martie, prin mlaştinile mici din regiunile muntoase ies mai întâi masculii; apoi peste 3 - 4 săptămâni, apar femelele şi are loc reproducerea. După depunerea ouălor părăsesc apa şi se retrag pe sub pietre, sub muşchi, sub trunchiuri putrezite. Preferă zonele împădurite. Hibernează pe uscat, rareori în apă.

Tritonul alpin

Triturus alpestris

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Urodela
Familia: Salamandridae

Tritonul alpin
Are dimensiuni medii. Masculul are 8-10 cm, femela 11-12 cm. Corpul e îndesat, capul ceva mai lung decât lat. Irisul este galben-auriu, pătat cu negru. Degetele sunt libere, scurte şi turtite. Coada e ascuţită terminal, cu câte o muchie inferioară şi superioară, de lungime egală sau mai scurtă decât corpul. Pori evidenţi pe cap şi în regiunea parotidelor. Cât stă în apă, pielea este netedă; pe uscat devine aspră pe partea dorsală. Dinţii vomero-palatini sunt convergenţi către anterior. Limba e mică, liberă pe margini.

Masculii, în timpul reproducerii, au spatele viu colorat, cenuşiu sau albastru intens, violet sau purpuriu, fie uniform, fie cu marmorări întunecate. Pe laturile capului, gâtului şi corpului au pete negre, rotunde, mici, pe fond alb-argintiu. Abdomenul e galben-şters, portocaliu sau roşu. Câteodată au pete negre pe gât. Umflătura cloacală este pătată negricios. Creasta dorsală e alb-gălbuie, cu pete negre dispuse în zigzag. După reproducere, spatele se întunecă spre negru-albăstrui; creasta dorsală abia evidentă; degetele sunt inelate cu negru. Femelele, pe spate, sunt cafenii, cenuşii-negricioas sau măslinii, nepătate sau cu zone marmorate mai întunecate. Gâtlejul e uneori pătat negricios. Cloaca şi marginea inferioară a cozii sunt roşu-portocaliu, cu pete rotunjite, negre. Pe uscat, spatele e foarte întunecat, aproape negru.

Larvele au la naştere 7-8 mm, creasta dorsală şi codală late, pătate cu mult negru, iar spatele cafeniu cu două dungi întunecate. În timpul fazei larvare, coloraţia se schimbă, devenind cafenie-măslinie deschis cu reflexe argintii pe abdomen şi pe laturile corpului. După 3 luni, pierd branhiile externe şi au 40-70 mm.

Mai acvatică decât celelalte specii de tritoni, rămânând în apă până toamna târziu. Iernează sub pietre, muşchi, sub rădăcina arborilor, dar de preferinţă între plante submerse din bălţi mici. Preferă ape curate reci, oligotrofe, fără vegetaţie. Destul de pretenţioasă faţă de calitatea apei. Poate fi găsită şi în ape lin curgătoare. Iernează uneori în apă în special în tăurile de munte, adânci, fără peşte. Apare de la 500 m altitudine şi poate urca până la 2000 de metri.

Salamandra

Salamandra salamandra

Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Urodela
Familia: Salamandridae

Salamandra de foc
Are corpul greoi, de dimensiuni mari, până la 20 cm, ocazional peste. Corpul este robust, masiv şi îndesat, cu coada mai scurtă decât corpul, cilindrică, lipsită de muchii. Capul este romboidal, turtit dorso-ventral, cu lăţimea mai mare decât lungimea. Ochii sunt mari, proeminenţi, cu iris cafeniu întunecat aproape negru. Picioare sunt scurte şi puternice, cu degete uşor lăţite. Deschiderea cloacală e longitudinală cu buzele mai umflate la mascul decât la femelă. Pliul gâtului rste clar distinct. Pielea e netedă, uneori cu peri pe partea dorsală şi şanţuri verticale pe laturile capului (şanţuri costale). Paratoidele sunt mari, distincte.

Puii au branhii externe scurte şi ramnificate, au picioare şi o creastă dorsală în prelungirea membranei codale. Sunt cenuşii sau roşcaţi, cu reflexe metalice verzui sau aurii şi cu pete cafenii dispuse neregulat; au abdomenul albicios spre portocaliu. La eclozare, larva măsoară 20-30 mm, iar după 3-4 luni ating lungimea totală de 55-65 mm, pierd branhiile şi capătă o coloraţie nouă, cu pete galbene; din acest moment părăsesc apa, devin tereştrii, iar după 4 ani sunt capabili de reproducere.

Este un animal nocturn şi crepuscular. Pe timp secetos se întâlneşte foarte rar. Iernează pe sub tufe de ierburi, în muşchi, pe sub pietre. În pofida aspectului greoi, se poate deplasa foarte repede când este ameninţată.
Reproducerea are loc din primăvară până în vară; acuplarea se petrece pe uscat, femela depune puii (10-24, rar 50-70) în apă, din aprilie până în iunie, înveliţi într-o membrană subţire şi transparentă, care crapă în apă îndată după pontă. Ponta se poate depune şi în mai multe etape, pe parcursul a câtorva săptămâni.

La noi, specia trăieşte prin pădurile de foioase întunecate şi umede din zona dealurilor subcarpatice, de la 200 m până la limita golului alpin. Lipseşte din zonele cu teren nisipos. Este caracteristică pădurilor de fag, deşi nu se limitează doar la acestea. Specie strict terestră, poate fi întâlnită la distanţă faţă de apă, deşi nu suportă uscăciunea. Larvele pot fi găsite atât în ape stătătoare cât şi în ape curgătoare, prezente frecvent în izvoarele amenajate pentru animale şi chiar în fântânile puţin adânci.

Angelică de baltă

Angelica palustris (Besser) Hoffman

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Apiales
Familia: Umbelliferae

Angelică de baltă
Angelica este un gen de plante erbacee, aromatice, bienale sau perene, din familia Apiaceae, originar din regiunile emisferei nordice.

Plantă monocarpică prezintă un rizom gros, cilindric, ramificat, brun şi uşor inelat. Tulpina înaltă de 50-125 cm este erectă, fistuloasă, puternic costată, cu coastele uşor aripate, ramificată în partea superioară. Frunzele sunt în grupuri de câte 2-3 (4) penat sectate, cele bazale şi tulpinale inferioare mari, lung peţiolate, cu segmentele laterale de ordinul I patente sau răsfrânte. Cele de ultimul ordin sunt peţiolate, distanţate, patente sau reflecte, triunghiular ovate, acuminate, de obicei cu baza cordată, rotunjite sau uşor cuneate, uneori cele laterale uşor oblice, dur serat dinţate, cu marginea îngust cartilaginoasă, în lungul nervurilor de pe dos şi pe peţiol cu emergenţe setiforme, aspre. Vagina frunzelor este de formă alungită, amplexicaulă, foarte puţin umflată, cu marginea membranoasă. Peţiolul în secţiune transversală are formă de triunghi aripat. Frunzele tulpinale mijlocii sunt uneori trifoliate, iar cele superioare mici au lamina trisectată sau redusă numai la vagină.

Angelica palustris este în general o plantă bienală, dar câteodată are nevoie de trei ani pentru a înflori. Se formează umbele cu flori numeroase, lung pedicelate; pediceli asemănători cu radiile umbelei; petalele albe sau alburii sunt lungi de 1.5 mm şi late de 1 mm, lung unguiculate, ovate sau rotunjite, emarginate şi continuate cu un vârf lung, îndoit spre interior.

Fructe lung pedicelate, mici, lungi de cca. 4.5 mm şi late de 3 mm, elipsoidale. Stilopodiu conic turtit; stile lungi de 1.5 mm, îndoit reflecte. Semifructe în secţiune transversală uşor turtite, cu 3 coaste dorsale slab proeminente, rotunjite şi două laterale subţiri, aripate, cu aripi late cât cca. 1/2 din lăţimea fructului. Pericarp foarte subţire, subcoaste cu fascicule conducătoare.
Creşte prin fâneţe umede, turboase, mai ales în tufărişuri.

Specie rară citată în următoarele locuri: între Miercurea Ciuc şi Topliţa, prin lacuri umede între comuna Arpaşu şi poalele munţilor Făgăraş, judeţul Bacău (Bălăneşti pe Valea Bahna Mare, Dragomireşti, Negoeşti), judeţul Tulcea, judeţul Neamţ.

Iarba gâtului

Tozzia carpathica

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Asterales
Familia: Scrophulariales

Tozzia alpina ssp. Carpatica (Iarba gâtului)
Este plantǎ superioarǎ perenǎ de 10-14 cm înălţime cu rizomi solzoşi aflatǎ pe Lista Roşie naţionalǎ, fiind rarǎ, ameninţatǎ la nivel european.

Se recunoaşte uşor după tulpina fragilă ramificată şi după florile galbene cu cinci „dinţi” adunaţi în două „buze” puţin conturate. Tulpina are secţiune de formă patrulateră, cu peri pe două feţe. Frunzele poziţionate opus au formă ovată şi sunt spâne, cărnoase, slab dinţate în apropierea bazei.

Florile solitare şi axilare sunt de de culoare galben auriu, în interior cu pete purpurii. Corolla are formă de pâlnie, bilabiată, cu doi lobi pe buza superioară şi trei în partea de jos şi patru stamine, 4-7 mm. Racemele sunt în numar mare, pedicelele fiind scurte, filiforme prelungindu-se în fruct. Caliciul de 1.5-3 mm, campanulat are dinti scuri şi largi. Florile sunt zygomorphice de obicei, rareori actinomorphice. Nectarul este de obicei la baza ovarului sau redus la o
Înfloreşte vara. Fructul este sub formă de capsulă, septicidală, loculicidală, sau septifragală.

Poate fi întâlnită în locuri umede din munţi, eventual calcaroase, de obicei la altitudini cuprinse între 1000-2500.

Aldrovanda vesiculosa

Aldrovanda vesiculosa

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Droseraceae

Este plantă acvatică, fără rădăcini, plutind aproape de suprafaţa apei şi făcând impresia unui ament mai mare de salcie.

Tulpina cu numeroase articulaţii, simplă sau uneori puţin ramificată, este de culoare verde sau brună, de 10 cm, rar până la 30 cm lungime.
Frunzele în cele mai multe cazuri 8 în verticil, lacunos umflate, cuneate, spre bază îngustate în formă de peţiol, care la vârf se termină prin 4-6 (rar 1-3) segmente laciniiforme, subulate, de 6-8 mm lungime. În parenchimul acestor pseudopeţioli, ca şi în tulpină, se află spaţii mari cu aer, care înlesnesc meţinerea plantelor deasupra apei. Fiecare pseudopeţiol este acoperit cu 700-900 glande mici, cu 2 braţe. Lamina renifrom orbiculată, în partea centrală îngroşată, pe linia mediană articulat îndoită, de 5-7 mm lungime şi lată de 8-10 mm. Lamina frunzei se închide îndoindu-se de-a lungul nervurii mediane, formând două valve, între care sunt prinse animalicule de apă.

Flori axilare, solitare, se găsesc în vârful unui pedicel robust, mai lung decât frunzele. Caliciu cu 5 sepale persistente, ovale sau alungit ovale, spre partea superioară uneori ciliate, lungi de 3-4 mm şi de cca. 2.5 mm lăţime are 5 stamine, cu filamente subulate. Ovarul globulos, cu 5 stile filiforme se termină prin stigmate peniciliform ramificate. Capsula globuloasă, uniloculară, cu 5 valve, conţine de regulă 10 seminţe lungi de 1.5 mm şi late de 1 mm.

Preferă apele stagnante de la marginea lacurilor, cu un substart de turbă, în care hibernaculele se pot păstra mai bine peste iarnă decât în nisip.
Specie sporadică citată în: Delta Dunării (foarte frecventă), judeţul Dolj (Cernele, Craiova, balta "Ciungi"), Bucureşti (Lacul Snagov, Bălteni, Gruiu) şi judeţul Tulcea (Babadag).

Salcia bicoloră

Salix bicolor

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Salicales
Familia: Salicaceae

Salcie bicoloră
Salix bicolor este relictară, rară în Carpaţii româneşti şi formează un tufăriş în mlaştină. Înălţimea stratului, cuprinsă în medie între 1.2–1.5 m.
Este răspîndită intrazonal, în Carpaţii Meridionali (Valea Sebeşului, la Tărtărău, Oaşa), în etajul boreal pe suprafeţe restrânse (total < 10 ha) la altitudini de 1350–1400 m.

Frunzele eliptice sunt denticulato-serrate, strălucitoare şi netede în partea superioară, dedesubt fiind de culoare albăstruie, vânoase şi cu perişori. Desupra frunzele sunt de culoare verde închis, iar când se usucă dobândesc o culoare negricioasă.

Arbuştii de salix bicolor înfloresc în aprilie-mai, inflorescenţă fiind formată din flori foarte mici unisexuate înșirate de-a lungul unui ax și care atârnă ca un ciucure (mâțișor, mâț) de 2.5 cm lungime. Staminele sunt scurte, iar anterele au o formă rotunjită.

Pulsatilla grandis ssp. hungarica

Pulsatilla grandis ssp. hungarica

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Rosopsida
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae

Este o plantă ierboasă perenă care are în pămant un rizom gros oblic. Tulpina de 10—30 cm, este păroasă, ca de altfel întreaga plantă. Frunzele radiele sunt peţiolate, de mai multe ori penatifidate cu seg¬mentele liniar-ascuţite.
Floarea este de culoare violetă al¬bastră, are la bază un involucru ca un guleraş alcătuit din frunzişoare sesile şi unite prin baza lor. Floarea are o poziţie uşor aplecată. Planta creşte pe coastele însorite calcaroase şi înfloreşte în aprilie—mai.

Dediţeii ca toate ranunculaceele, conţin anemonină şi protoanemonină, care le imprimă caractere de toxicitate.

Dediţel

Pulsatilla grandis Wend.

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Rosopsida
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae

Pulsatilla grandis Wend. (dediţel)
Prezintă rizom vertical, gros, multicapitat, la înflorire cu resturi ale frunzelor vechi şi fără frunze proaspete, cu muguri de frunze, acoperiţi cu scvame albe sericee. Tulpina de 10-35 cm, lungă şi albă, păroasă (5 mm), are frunze bazale aripate. Frunzele involucrale adânc sectate au cu lacinii îngust liniare,
foarte lung alb sericeu păroase (10 mm). Flori solitare, erecte, foarte mari, deschise pânã la 7 cm diametru, cu foliolele periantului eliptice, de 3-3.5 cm lungime, violete, la exteriorul sericeului păroase. Stamine cât 1/4 - 1/3 din lungimea periantului. Nuculele au o prelungire lungă, setiformă, alb, păroasă, grupate într-un apocarp de 8-9 cm în diametru.

Creşte pe coaste ierboase, însorite. Răspândirea nu este foarte clarã din cauza faptului cã datele referitoare la această specie sunt incerte şi se pare că se referă la specia Pulsatilla montana.

Pulsatilla patens (L.) Miller (dediţel)
Prezintă rizom vertical, adeseori multicapitat. Tulpina este înaltă de 5-30 cm, în tinereţe sericeu şi lung păroasă. Frunzele bazale lipsesc la înflorire şi adeseori cele din anul trecut persistă. Frunzele dezvoltate sunt lung peţiolate, cu limb palmat tripartit; foliolele tri sau bisectate, cu lacinii late de 5-10 mm, întregi, sau la vârf cu un dinte mare, verde, ± glabrescent. Frunze involucrale adânc divizate, cu lacinii liniare au culoarea alb sericeu, păroase. Florile solitare, erecte, violete, ± stelat întinse, late de 5-8 cm, cu foliolele periantului îngust eliptice, sunt atenuate spre ambele extremităţi, la vârf acute, de 20-40 mm lungime şi 10-18 mm lăţime, pe dos răzleţ păroase. Staminele sunt cât jumătatea periantului sau mai scurte. Pedunculul se prelungeşte după înflorire.

Creşte prin fâneţe şi coaste ierboase însorite. Răspândire: Specie rară citată în judeţele Cluj, Mureş, Suceava şi Covasna.

Bujorul de stepă

Paeonia tenuifolia

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Saxifragales
Familia: Paeoniaceae

Bujorul de stepă
Bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia), familia Paeoniaceae, este o plantă rară şi ocrotită de talie modestă (10-30 cm, rar 50 cm). Prezintă tuberculi radicali mari, alungiţi, scurt pedunculaţi, de obicei goi la interior. Tulpina este neramificată, de 10-50 cm înălţime, sulcată, glabră, unifloră (rar bifloră). Frunzele ternat multipartite prezintă segmente îngust liniare, late de 1-2 mm, sau mai rar îngust lanceolate, late de 3-8 (10) mm, de obicei glabre, pe dos glaucescente.

Florile apar la începutul lunii mai, iar florile nu trăiesc decât câteva zile.
Caliciu persistent este format de obicei din 6 sepale verzi roşietice. Sunt formate din 7-8 (10) petale lat ovate, lungi de cca. 4-5 cm sau mai scurte, purpurii întunecate. Filamentele staminelor sunt purpurii, iar anterele scurte şi galbene. Foliculele sunt în număr de 2-4 (foarte rar 1 sau 5), erect slab îndoite, dens catifelat păroase, surii sau purpuriu sure. Seminţele formate sunt alungit ovoide, negre brune şi lucitoare.

Creşte pe coline ierboase şi locuri însorite în zona de stepă. Specie rară citată în: judeţul Mureş la Zaul de Câmpie, judeţul Mehedinţi la Turnu Severin pe la Crihala spre Brezniţa, judeţul Constanţa (Techirghiol, Murtfatlar), judeţul Tulcea (Măcin), judeţul Vaslui (Colinele Elanului).

Rezervaţia de bujori de stepă de la Zau de Câmpie este considerată a fi unicul loc din interiorul arcului carpatic unde creşte această floare.

Papucul doamnei

Cypripedium calceolus L.

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Liliopsida
Ordinul: Asparagales
Familia: Orchidaceae

Papucul doamnei
Plantă perenă cu tulpina înaltă de 15-50 (70) cm, cilindrică, pubescentă, puţin încovoiată, la bază cu câteva frunze scvamiforme, obtuze, brune. Funzele alterneaza, câte 3-4 (5), lat eliptice până la oblong lanceolate, cu baza vaginiform amplexicaulă, acute, proeminent nervate, cutate, pe faţă viu verzi, pe dos mai palide, pe ambele feţe şi mai ales pe cea inferioară pe nervuri, scurt păroase, pe margini scurt ciliate. Are un rizom aproape orizontal repent, acoperit cu solzi, cu numeroase rădăcini relativ groase.

Florile sunt de obicei solitare, uneori câte două (rar 3-4) unilaterale, mari, de 3-4 (10) cm în diametru, cu labelul ca un papuc galben; celelalte foliole ale perigonului sunt purpurii-brune. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe. Cele câteva zeci de mii de seminţe arată ca pudra de talc şi pentru germinare au nevoie de o ciupercă pentru simbioză. Funcţiile pungii sunt de a atrage insecte care sunt forţate să se deplaseze până dincolo de stamine de unde pot colecta polenul.
Creşte prin păduri, în locuri umbroase, de obicei pe soluri calcaroase.

Specie sporadică citată în mai multe locuri dintre care menţionăm: judeţul Maramureş (Sighet), judeţul Bistriţa-Năsăud (Bistriţa), judeţul Sălaj, judeţul Cluj (Cluj, Dej, Turda, Cheia), Munţii Trascăului, judeţul Mureş (Sighişoara, Sovata, Reghin, Gurghiu), judeţul Harghita (Odorhei, Valea Bicazului), judeţul Covasna (Sf. Gheorghe), judeţul Braşov, Muntele Postăvaru, judeţul Sibiu (Sibiu, Mediaş), judeţul Alba (Alba Iulia, Aiud), Munţii Trascăului, Munţii Bihorului, judeţul Hunedoara, judeţul Bihor (oradea), judeţul Caraş Severin (Băile Herculane, Valea Cernei), judeţul Mehedidţi (Baia de Aramă), judeţul Gorj (Novaci), judeţul Argeş (Câmpulung), judeţul Buzău, judeţul Bacău (Oneşti), judeţul Neamţ (Piatra Neamţ), Muntele Ceahlău, judeţul Iaşi, judeţul Suceava (Broşteni, Câmpulung-Moldovenesc).

Trifoiaş de baltă

Marsilea quadrifolia L.

Phylum: Pteridophyta
Clasa: Pteridopsida
Ordinul: Salviniales
Familia: Marsileaceae

Trifoiaş de baltă
Marsilea (Marsilea quadrifolia) este o ferigă de apă sau de pe marginea apelor, perenă, de 5-20 cm înălţime. Plantă perenă, hemicriptofită, glabră. Prezintă rizomi de 0.5 m lungime, cu rădăcini fixatoare. Marsilea are o rădăcină adâncă, asemănătoare unui şiret de pantofi.

Din partea submersă răsar pe suprafaţă frunze plutitoare, cu patru foliole obovat cuneate, cu margine întreagă, glabră fiecare (asemănătoare trifoiului cu patru foi) lung peţiolate, cu aparenţa unor tulpiniţe (planta nu are tulpini).
Organele sporifere, eliptice, turtite lateral, de culoare brun-roşiatică se formează în august - septembrie pe peţioli erecţi şi scurţi (1-3 cm) la baza plantei (caracteristică de ferigă).

Creşte în bazine cu apă naturală sau artificială, bogată în elemente hrănitoare, pe toate continentele în afară de America de Sud; a fost dusă în America de Nord, unde este considerată ca plantă invazivă.

Mulţumită nepretenţiozităţii sale şi a cultivării uşoare poate fi cultivată de oricine şi oriunde. Cel mai bine se înmulţeşte prin împărţirea părţii submersibile.
Este o specie sporadică, citată în mai multe locuri dintre care menţionăm: judeţul Bihor, judeţul Arad (Chişinău Criş, Ineu, Săvârşin), judeţul Timş, judeţul Mehedinţi, judeţul Argeş, Bucureşti (Cotroceni, Grozăveşti, Herăstrău, Colentina, Lacul Fundeni), judeţul Brăila şi Munţii Măcinului.

Irisul bărbos

Iris aphylla ssp hungarica

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Liliopsida
Ordinul: Liliales
Familia: Iridaceae

Irisul bărbos
Stânjeneii sau irişii sunt plante perene cu sute de varietăţi, în diverse culori şi combinaţii de culori: violet, albastru, roz, galbui, roşu-carmin sau combinaţii de culori. Se pot înmulţi atât prin seminţe, cât şi prin rizomi sau în zonele cu climă uscată prin bulbi.

Iris aphylla ssp hungarica este o subspecie rară de 20-25 cm înălţime cu frunze ceva mai mici decât la speciile mai răspândite; este o specie pitică de iris bărbos cu frunze de culoare verde-cenuşiu şi tulpini ramificate florale. Irişii cu barbă au o dungă groasă de peri de-a lungul petalelor căzute. Exemplarele din subspecia hungarica sunt deseori mai înalte decât cele din genul principal. Frunzele de obicei sunt în număr de 3-10, alungite şi ascuţite spre vârf. Rizomul este cărnos, aproape permanent în stare activă. El îşi păstrează frunzele verzi chiar şi în timpul iernii. Creşterea lui este apicală şi centrifugă în cadrul tufei. Pe rizomii bătrâni nu se formează muguri. În condiţii favorabile, un rizom poate să formeze într-un an trei muguri vegetativi care să dezvolte un evantai de frunze şi o tulpină florală. Mugurii florali sunt aşezaţi la început foarte stâns , dar pe măsura creşterii tulpinii florale, are loc distanţarea lor. Atunci când tulpinile florale depăşesc nivelul frunzişului, florile încep să se deschidă începâd de sus în jos.

Înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile fiind mari, de culoare albastru-violet, cu peri alb-galbeni pe partea superioară. Floarea de iris are un perigon format din 3 sepale răsfrânte şi 3 petale în general drepte. Piesele periantului sunt sudate la bază formând un tub mai mult sau mai putin lung care cuprinde baza staminelor şi a stilului. Polenizarea este încrucişată, entomofilă şi după fecundare se formează seminţele într-o capsulă rotunjită.

Se dezvoltă pe terenuri bine drenate, destul de acide, în plin soare.

Cephalaria radiata

Cephalaria radiata

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Dipsacales
Familia: Dipsacaceae

Cephalaria este un gen format din 65 de specii de flori din familia Dipsacaceae, originare din sudul Europei, vestul şi centrul Asiei şi nordul şi sudul Africii.

Cephalaria radiata este o plantă erbacee perenă cu tulpina erectă, înaltă de 1.2-1.8 m, cu tulpina acoperită cu peri moi în partea inferioară şi glabrescentă în partea superioară, cu frunze penate.

Florile sunt de culoare crem sau galben-roşcat, pot fi văzute de la mijlocul verii până la mijlocul toamnei şi sunt atractive pentru albine, fluturi şi păsări. Fructele sunt achene cu patru muchii, unghiurile fiind optuze cu câte două şanţuri adânci pe fiecare faţă şi vârfurile dinţate. Seminţele sunt mici, ovale, de culoare maro, in capsule lemnoase şi ascuţite. Într-o capsulă se găsesc mai multe seminţe.
Se dezvoltă în zone însorite sau parţial umbrite şi se pot înmulţi prin seminţe sau diviziunea rădăcinii.

Rogoz târâtor

Carex chordorrhiza

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Liliopsida
Ordinul: Cyperales
Familia: Cyperaceae

Rogoz târâtor
Este o specie de plantă perenă, relictă glaciară din familia Cyperaceae care creşte în mlaştinile acide.

Rădăcina are secţiunea transversală în formă de triunghi, de 5-35 cm. Tulpinile vegetative sunt verticale la începutul vegetaţiei, iar la maturitate se întind pe pământ ajungând până la lungimi de 120 cm. În a doua perioadă de vegetaţie dezvoltă rădăcini şi lăstari de la noduri; sunt prismatice cu muchii în număr de 3. Aceste tulpini orizontale se dezvoltă sub formă de reţele în ape puţin adânci, fiind cauza aspectului lor de rizomi. Rizomii sunt scurţi şi rareori culeşi; tulpinile vegetative frunzoase se dezvoltă puternic odată cu trecerea timpului.

Frunzele fertile care apar la bază sunt înguste, de obicei rulate, lungi până la 40 cm, sub formă de teci cu zone de culoare maro deschis la vârfuri (ligulele au dimensiuni mici 0.6-6.2 mm). Cele infertile sunt de obicei mai lungi şi mai dese.
Inflorescenţele (5–16 × 4–12 mm) sunt flori monoice grupate în spice (carex) de culoare brună, în număr de 3 până la 8. Fiecare spic are flori masculine în partea de sus şi flori feminine în partea de jos (1-5 perigynia) în formă de ou. Achena este în formă de lentilă. Florile rogozului pot fi văzute de la începutul lunii iunie până în iulie.

Uşor de trecut cu vederea, Chordorrhiza Carex este mai puţin frecventă şi se găseşte în special în zonele cu soluri predominant acide. Cu toate acestea, se pot forma zone extinse şi poate deveni o specie dominantă în unele zone umede boreale.

Punguliţă

Thlaspi jankae

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Roeadales
Familia: Cruciferae

Punguţa lui Janka (Punguliţă)
Plantă cu tulpini de 10-20 (35) cm, erecte, glabrescente, şi / sau glaucescente. Prezintă rozetă de frunze oblongi până la ovate, peţiolate, adesea de culoare violetă pe dos.

Frunzele tulpinale sunt ovat-oblongi, amplexicaule, cu auricule obtuze, întregi sau sinuat denticulate, coriacee. Sepalele de 2-3 mm sunt de culoare violetă la vârf.
Petale de 5-7 mm, înguste, albe sau roz formează flori mici dispuse în inflorescenţă, rău mirositoare. Fructele sunt silicule, care la maturitate sunt mari de 5-8 mm, triunghiular obcordate, cu unghiul emarginaturii mai mare de 90°.
Este specie foarte rară, xerofită, calcicolă, care creşte pe coline şi coaste stâncoase.

Foarte rarã, citatã în judeţul Mehedinţi (Vârciorova la Porţile de Fier).

Hodolean tataresc

Crambe tataria Sebeok

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Roeadales
Familia: Cruciferae

Hodolean tataresc (târtan, tartan, odolean)
Plantă perenă de culoare verde-albăstriu cu înălţimea de 60-150 cm. Rădăcina este lungă, viguroasă, cărnoasă cu multe capete. Tulpinile drepte sau ascendente sunt abundent ramificate la bază, muchiate de circa cinci centimetri grosime. Frunzele bazale rombice mari, de până la 30 cm lungime şi lăţime de 20 cm, peţiolate, cu lobi alungiţi sau liniar-alungiţi, în mare parte dinţate sau incizate, iniţial rigid păroase, şi mai târziu spâne. Peţiolele sunt de 2 ori mai scurte decât lamelele frunzelor. Frunzele tulpinale sunt scurt peţiolate, penat lobate.

Florile actiniforme, bisexuate, albe agregate în raceme au petale de 4-5 mm lungime, orbiculare, în formă de inimă uşor la baza, continuând într-un unghi ascuţit. Sepalele, de 2 ori mai scurte decât petalele sunt spâne de 4-5 mm diametru, transversal încreţite, cu 4 nervuri longitudinale mici. Seminţele au formă circulară şi mărimea de 2.5 - 3 mm diametru. Înfloreşte în mai-iunie, iar fructele se formează în iulie-august.

Este răspândită în Europa, partea europeană a fostei URSS, Caucaz, Siberia de Vest (Russkaya districtul Polyana din Omsk).

Adenophora lilifolia

Adenophora lilifolia

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Asterales
Familia: Campanulaceae

Adenophora (Lilyleaf Ladybell) este un gen de floare din cadrul familiei Campanulaceae. Plantele şi florile se aseamănă cu cele ale clopoţeilor de pădure. Sunt în jur de 40 de specii toate cărnoase, care prezintă rezistenţă la înmulţirea prin diviziunea rădăcinilor (de aceea ele se înmulţesc în cea mai mare parte prin seminţe).

Multe dintre speciile sale sunt destul de asemănătoare cu specii de Campanula, de care diferă doar prin prezenţa unui disc tubular sau glandular la baza stilului. Corola este de formă rotundă cu cinci lobi. Staminele sunt libere cu filamente dilatate şi ciliate spre bază.

Adenophora lilifolia este o plantă viguroasă care produce flori vii uşor parfumate, de culoare albastru pal în vârful unor mici ramuri începând cu luna iulie.
Poate deveni invazivă dacă beneficiază de condiţii favorabile de dezvoltare. Înfloresc abundent daca au apa multă, terenuri bogate şi soare (tolerând însă şi locuri semiumbrite).

Clopoţelul

Campanula serrata

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Asterales
Familia: Campanulaceae

Clopoţelul
Specie endemism carpatic, perenă, frecventă în etajele subalpin şi alpin. Genul Campanula are în componenţa sa circa 200 de specii erbacee, anuale, bienale şi perene.

Campanula este dimunutivul cuvântului "campana" care înseamnă clopot şi face aluzie la forma florilor. Majoritatea speciilor din acest gen, sunt bianuale. Planta este înaltă de 50-70 cm, cu tulpina puternic ramificată. Forma în ansamblu a plantei este piramidală.

Frunzele au forma oval-lanceolată şi marginea dinţată, fiind colorate în verde sau verde-albastrui. Întreaga planta prezintă o pubescenţa aspră. Florile sub forma de clopoţel, colorate violet sunt produse în panicles (uneori solitare), şi au o corolă cu cinci lobi, de obicei mari (2-5 cm sau mai lung). Sub corolă cinci frunze asemănătoare sepalelor formează caliciul. Înfloreşte din iunie până în august.

Clopoţeii sunt plante rustice, care înfloresc abundent daca au apa multă, terenuri bogate şi soare (tolerând însă şi locuri semiumbrite). Campanula serrata este o specie de flori prezente în Carpaţi în două zone principale (regiunea biogeografică alpină); creşte la altitudini de la 700 până la 1350 de metri deasupra nivelului mării.

Iarba şarpelui

Echium russicum

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Asterales
Familia: Boraginaceae

Iarba şarpelui (iarba şarpelui rusească, capul şarpelui)
Este o plantă erbacee acoperită cu peri aspri şi cu flori roşii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum). Rădăcina este pivotantă, neagră; tulpina erectă, înaltă până la 1metru, rigidă, neramificată sau ramificată de la bază, acoperită cu peri scurți moi iar printre ei se găsesc peri lungi, setiformi.
Frunzele sunt linear – lanceolate, acute, cele de la bază sunt pețiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale sesile, uninerve, păroase.

Florile prezintă simetrie zigomorfă inițial au culoarea roșiatică apoi albastră, sau pot fi albe, roz, grupate în cime simple iar acestea într-o inflorescență cilindrică, paniculată. Caliciul este format din cinci sepale linear–lanceolate, gamofil, iar corola infundibuliformă, nu prezintă fornice, are cinci lobi inegali, ușor curbată și bilabiată, pubescentă, gamofilă. Androceul este format din cinci stamine curbate, orientate în sus, exerte, roșietice iar anterele albastre; gineceul prezintă disc nectarifer la bază, stil lung, deasemenea exert, pubescent, cu stigmat bilobat.

În general perioada de înflorire este ceva mai târzie decât a celorlalte specii din această familie, începând din iunie până în septembrie. Fructele sunt nucule.
Se întâlnesc prin locuri virane, părloage, marginea drumurilor, terasamente de cai ferate, făneţe, de la cămpie pănă în regiunea montană.

Gălbinarea

Serratula lycopifolia (Vill.) Kerner

Phylum: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae

Gălbinarea
Forma predominantă organică a genului e formată de plante perene, cu muguri situaţi la nivelul solului şi alungită, cu tulpini medie foliose. Tulpinile sunt erecte, rigide, şi ramificate în zonele mai înalte ale plantei (ramuri divergente, de obicei, la unghiuri mici). Marginea frunzelor este zimţată fin (cu dinţi mici, dar ascuţiţi); de-a lungul tulpinii sunt dispuse alternativ, forma poate fi întreagă sau pennatosetta. La unele specii lobul apical este mult mai dezvoltat decât cei laterali.

Inflorescenţa este compusă din mai multe capete (structura tipică la Asteraceae), care cuprinde mai multe flori, fiecare cap fiind susţinut de un suport mai mult sau mai puţin cilindric compus din mai multe serii de brattea (sau ipsofillo) aranjate imbricat. Florile sunt de tip tubular.

Fructul este o achenă în formă ovală - lungă (aproximativ un con inversat), uşor ambalate cu denticulate pappus alcătuit din fire lungi de păr. Acestea din urmă sunt aranjate în mai multe rânduri şi cele mai lungi sunt cele care fac parte din rândurile interior. Fiecare dintre cele două părţi ale capsulei are o coastă longitudinală. Capsulele sunt inserate oblic pe recipient.

Aceste plante sunt distribuite pe o arie vastă din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu boreale şi nordul Africii. Habitat tipic pentru aceste plante rare sunt păduri, fâneţe, precum şi zonele umede sau uscate, în funcţie de specie.